Nu am cont pe facebook. Nu sunt o fana a hi5-ului. Nu intru pe twitter. Daca ar fi sa ma iau dupa generatia care termina acum clasa a XII-a as putea spune ca nu exist. Deodata, cercul de informatii se restrange la doar cateva click-uri. Unele dintre informatiile pe care le gasesti pe celebrul goagle sau guugle (nu ma puteam abtine) au fost atat de bine conservate incat nici nu-mi imi aminteam, de exemplu, ca in urma cu vreo patru ani am participat la redactarea unei reviste lunare.

Asa ca am tot inceput sa sap printre zecile de pagini ce mi se lafaiau in fata ochilor. M-am gasit in ipostaza de colaborator/ angajat la diversele posturi radio si tv din Iasi. Am mai gasit ca am cochetat un pic si cu agentia de stiri a Universitatii Cuza, ca mi-a placut sa ma bag in seama pe la diversele evenimente din liceu si ca niste prieteni binevoitori m-au adaugat in lista lor cu bloguri.

In fata miliardelor de persoane care isi omoara zilnic timpul, cautand informatii despre oameni pe care nu ii cunosc mi-am scos doar caciula. Pe romaneste. La un singur click afli ca am un blog si ca ma pasioneza radioul. Ai sa-ti dai seama ca lucrez in presa si ca inca mai sunt studenta la Jurnalism. Daca ai mana buna s-ar putea sa gasesti ascunsa si o pagina web cu notele din primul meu an de facultate. Dar nimic mai mult. Poze sigur nu ai sa gasesti (cu exceptia blogului). Iar barfe care sa ma faca sa palesc de rusine, nici macar atat. Dintr-o data, ai atat de putine informatii incat daca ma intalnesti pe strada nu ma recunosti.