Sufar de putine lucruri. Cand spun putine inseamna chiar foarte putine. Printre nimicurile astea se numara plictiseala. Am fost blestemata cu sindromul “Are we there yet?”. Pana sa apara Shrek, cei care au contribuit la venirea mea pe lume au crezut ca sufar de vreo boala. O boala in adevaratul sens al cuvantului. Nu stateam locului o secunda. Fugeam, ma impiedicam, cadeam, ma ridicam. Dar mai presus de toate vorbeam. Vorbeam intruna. Vorbeam ca o moara stricata. La fel fac si acum.

Si mai fac ceva. Ma plictisesc ingrozitor de repede. Uneori ma inspaimant si pe mine, alteori ii amuz pe cei din jur, de cele mai mult ori insa ma simt bine. Acum, de exemplu, mor de plictiseala. Nu am altceva de facut toata ziua decat sa ma duc la radio. Nu am teme si examene de dat. Nu am de invatat. As putea sa ma apuc de licenta, dar parca nu ma plictisesc asa de tare.